O, tu Înălţătorule, la tine vin cu smerenie
a mă închina, pat de fier ce sunt
vizitat de toate bolile lumii. Nu ştiu cu ce să încep
fiindcă un vânt rău goneşte prin mine
măturând toate îndoielile.
Exist precum floarea care îşi mişcă deschis
potirul să soarbă limpede cer, ca steaua sgrunţuroasă
din perimetrul spaimei viitorul mi se pare
perete scorojit de pe care a căzut atâta tencuială
Încât i se vede scheletul
Ia-mă cu tine brâu al durerilor
Şi închipuie-mi ştiinţa de-a afla cât încă e
peste morţii cufundaţi în refugii trăire
Ei mi se arată alungiţi ca păstăile de mazăre în
liniştea coridoarelor strâmte, dominaţi de întuneric
Şi încălţaţi cu ţărână, mestecând aceeaşi otravă
Ridicolă, întorc capul înspre focul din depărtare
ca şi cum lumina ar fi singura lor hrană
Lumina ca bubuitul tunetului
Ca lucrul spus şi răpus
Ce de margini de dorinţi cam umflate
soldaţi tineri, învăţaţi cu meşteşugul armelor
izvorăsc bălţi de sânge
Copaci bătrâni paznici ai nemărginirii, veţi cântări
în grabă bicisnicia clipei?
aplecat deasupra colii ce poartă hieroglife ciudate
celălalt Eu descrie o Viaţă temporară
Văzut-ai? Dintr-acolo, din punctul termnius, dedesubtul
Smolii din Cazan, viermii fâlfâie
Stindarde-sunt de treabă, şcoli înalte urmat-au
ştiind pe de rost cum se poate cotropi un fag.
1982
